1. Interesul public al domeniului arhitecturii
Proiectarea spațială a unui mediu construit de calitate revine în principal profesiei de arhitect. Conform legislației naționale, domeniul arhitecturii este un act de cultură de interes public, cu implicații urbanistice, economice, sociale și ecologice[1]. La nivel Uniunii Europene, valoarea arhitecturii este recunoscută pentru îmbunătățirea calității vieții cetățenilor[2]. La nivel internațional, importanța pentru societate și rolul cultural sunt subliniate de organizații precum Union internationale des architectes (UIA) sau Architects’ Council of Europe – Conseil des Architectes d’Europe (ACE – CAE)[3].
Interesul public al arhitecturii depășește aspectele care țin strict de ordin tehnic sau de siguranța structurală a clădirilor. Acesta este o expresie mai largă a interesului cultural, al implicațiilor pentru calitatea vieții[4], pentru bunăstarea cetățenilor, pentru sustenabilitate sau pentru protecția consumatorului[5]. Din acestea rezultă că activitatea firmelor de arhitectură nu poate fi subordonată numai aspectelor comerciale, ci se află sub incidența unui interes public mai larg, așa cum este el prezentat de standardele și etica profesională.
2. Asigurarea calității prin organizațiile profesionale ale arhitecților
Arhitectura este una dintre cele mai reglementate profesii din lume. În majoritatea țărilor, diploma oferită de universități nu este suficientă pentru exercitarea profesiei, ci este necesară și înscrierea în cadrul organizației existente la nivel național. Organizațiile naționale ale arhitecților au ca principală misiune stabilirea unei liste cu persoanele fizice care pot exercita profesia și realizarea unui control asupra firmelor care pot activa în acest domeniu. Pentru controlul profesional și etic al acestora, organizațiile dispun de comisii de disciplină care supraveghează conduita profesională, investighează plângerile, pot sancționa sau chiar exclude membri care se abat de la normele profesionale sau etice.
Responsabilitatea profesională personală a arhitecților
În România, actul normativ care reglementează această profesie este Legea nr. 184 din 12 aprilie 2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, cea prin care a fost înființat și Ordinul Arhitecților din România (OAR). Conform acesteia, controlul asumării responsabilități profesionale se face prin obținerea dreptului de semnătură. Proiectele de arhitectură pentru obținerea autorizației de construire trebuie să fie elaborate de un arhitect cu drept de semnătură. Pentru aceasta, arhitecții trebuie să dețină o diplomă a unei instituții de învățământ superior de arhitectură recunoscute, să fi urmat ulterior un stagiu profesional de minim 2 ani, să se prezinte la un interviu pentru obținerea dreptului de semnătură la OAR, după care sunt înscriși în Tabloul Național al Arhitecților. După aceasta, responsabilitatea profesională a arhitecților este personală, iar OAR poate sancționa arhitecții prin intermediul comisiilor de disciplină.
Lipsa de implicare profesională a arhitecților în firmelor de arhitectură
Dreptul de semnătură al arhitecților nu poate fi exercitat direct de către persoanele fizice. Acesta se poate exercita în cadrul birourilor individuale, birourilor asociate, societăților de proiectare sau altor forme de asociere constituite conform legii, conf. art. 18 pct. (1) al Legii 184/2001. Conform lacunelor acestei legi, pot exista firme care semnează contracte de arhitectură fără să aibă niciun arhitect asociat și fără niciun arhitect salariat, atâta vreme cât colaborează, pe baze contractuale ocazionale, cu o altă firmă sau cu un arhitect cu drept de semnătură. Cu atât mai mult, prevederile privitoare la controlul majoritar al arhitecților în firmele de arhitectură sunt total inexistente, atât în ceea ce privește ca majoritatea acțiunilor sau a părților sociale să fie deținute de arhitecți, cât și ca structura de administrare a societății să fie aleasă în majoritate dintre acționarii sau asociații arhitecți.
Lacuna legislativă din România
Astfel, legislația actuală permite o ruptură totală între răspunderea comercială a firmelor și răspunderea profesională a arhitectului. Conf. art. 18 pct. (1) al Legii 184/2001, firma care semnează contractul cu beneficiarii și care administrează afacerea poate fi controlată în exclusivitate de persoane care nu sunt arhitecți, deci de persoane care nu se supun reglementărilor profesionale și etice ale OAR, reglementări care privesc interesul public. Legislația actuală are o lipsă gravă de corelare între, pe de o parte, puterea decizională ce aparține firmei, care poate fi ghidată de interesele strict comerciale ale acționarilor și ale conducerii acesteia, și, pe de altă parte, asumarea răspunderii profesionale individuale în ceea ce privește arhitectura, care poate să fie total externă firmei.
[1] Legea nr. 184 din 12 aprilie 2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, art. 2, pct. (1).
[2] Architecture Policies in Europe, accesată pe 24 aprilie 2025, https://ace-cae.eu/wp-content/uploads/2024/10/1.-Architecture_Policies_Europe.pdf
[3] ACE-CAE Quality Charter 2009 – UPA-BUA, accesată pe 24 aprilie, 2025, https://upa-bua-arch.be/en/profession/le-cadre-professionnel-des-architectes/ace-cae-quality-charter-2009
[4] High-quality Architecture and Built Environment: A Political Goal. by ACE-CAE – Issuu, accesată pe 24 aprilie, 2025, https://issuu.com/acecae/docs/ace_uia_book_en_screen
[5] Members section – International Union of Architects, accesată pe 24 aprilie 2025, https://www.uia-architectes.org/en/about/members-section/